„Înțelegerea publică a științei” este o sintagmă interpretată, cel mai des, ca o datorie a cercetătorilor de a „educa” publicul în legătură cu noțiuni de bază ale științei sau ale avansurilor tehnologice. Am scris mai pe larg despre acest lucru aici. I se mai spune și „alfabetizare științifică”, dar în literatura de specialitate ne referim la „modelul deficit” al comunicării științei.
Acesta este bazat pe faptul că publicul are deficienţe de înţelegere, adică lipsuri de informaţii (chiar adevăruri) ştiinţifice pe care nu ar trebui să le aibă. La capătul opus al comunicării se află comunitatea ştiinţifică, cea care deţine toate informaţiile şi „tot adevărul”. Astfel, rolul comunicării în „modelul deficit” este cel de a „umple golurile” audienţei, făcând apel la cunoştinţele comunităţii ştiinţifice. Scopul comunicării ştiinţei din acest punct de vedere ar fi unul unul educativ, aproape didactic.
Iniţiativele de comunicare croite după „modelul deficit” au determinat câteva decade de proiecte, acţiuni şi cheltuieli pentru comunicare În Statele Unite ale Americii, de exemplu, au fost finanţate din fondurile National Science Foundation emisiunea de ştiinţă „NOVA”, difuzată pe canalul public de televiziune. A fost încurajată crearea de reviste de popularizare a ştiinţei. Necesitatea comunicării a devenit o „toxină” prezentă în toate discurile bine intenţionate ale cercetătorilor din întreaga lumea. Cele mai importante asociaţii ştiinţifice din SUA şi Marea Britanie – The British Association for the Advancement of Science(BAAS) şi The American Association for the Advancement of Science (AAAS) – au oferit premii pentru pomovarea ştiinţei către public, nu doar acelor personalităţi care şi-au adus o contribuţie importantă în comunicarea ştiinţei, ci şi pentru încurajarea fiecărui om de ştiinţă să coopereze cu jurnliştii, să susţină conferinţe publice în comunitate, să îşi voluntarieze timpul pentru muzeele de ştiinţă şi, în general, pentru a explica societăţii, pe cât de mult posibil, cercetările sale.
Dar privite din alt punct de vedere, aceste iniţiative de comunicare au şi euşuat. Votanţii sunt mai sceptici, mai iscoitori şi mai bănuitori decât altă dată.
Deficitul „modelului deficit” a fost ilustrat şi cu ocazia dezbaterii asupra organismelor modificate genetic. În teorie, un public cu o mai bună înţelegere a ştiinţei ce se află în spatele modificărilor genetice ar fi trebuit să fie mai tolerant în legătură cu alimentele modificate genetic, în timp ce publicul mai puţin informat ar fi fost înclinat să fie mai îngrijorat şi mai temător. În realitate, lucrurile s-au întâmplat altfel. În Europa, locul în care rata de alfbetizare ştiinţifică este cea mai mare din lume, alimentele modificate genetic au fost mult mai criticate şi verificate decât în Statele Unite, unde nivelul mediu de educaţie ştiinţifică este mai scăzut.
De altfel, în teoria comunicării, prezumţia „modelului deficit” fusese demult dovedită ca fiind ineficientă. „Modelul deficit” al comunicării ştiinţei corespunde, în ştiinţele comunicării, cu „teoria glonţului magic”, dezvoltată în jurul anilor ’30 şi la care s-a renunţat după aproximativ o decadă. Metafora „glonţului” era folosită pentru a reprezenta impactul imediat, uniform şi direct al mesajelor transmise de media (ca un glonte tras din pistolul „media” direct în mintea publicului). Teoria a fost rapid contestată de studiile lui Paul Lazarfeld şi Herta Herzog, care au arătat că reacţiile publicului la mesajele media sunt diverse şi dependente de atitudinile şi contextul pre-existent.
Poate că motivul acestui eşec este modalitatea oarecum egocentristă a modului în care comunitatea ştiinţifică a pus problema înţelegerii ştiinţei. Exponenţii acestui mod de a vedea lucrurile consideră că societatea ar trebui să gândească asemenea lor, să aibă o înţelegere de bază a chimiei, matematicii sau biologiei, să fie raţionali, şi nu emoţionali şi aşa mai departe. Practic, comunicarea bazată pe „modelul deficit” a avut scopul de a determina publicul să gândească mai mult ca oamenii de ştiinţă şi mai puţin ca publicul.
Citiți mai mult:
Wilson, Anthony (Editor), „Handbook of Science Communication”, Taylor & Francis, 1998
LaFollette, Marcel, „Why “more” is not necessarily better: Strategies for communication of science to the public”, Accountability in Research: Policies and Quality Assurance, 5:1-3, 1-15, 1997
Cribb, Julian; Hartomo, Tjempaka Sari, „Sharing Knowledge. A Guide to Effective Science Communication”, CSIRO Publishing, 2002
Română 
English (UK)