T

Trei filtre pentru a nu comunica din greșeală despre pseudoștiință

Mai țineți minte când Universitatea Politehnica București a anunțat că testează un sistem de prezicere a cutremurelor cu 4 ore înainte? Și nu a fost întâmpinată cu hohote de râs? (Articolul a fost scris în 2019. Între timp. Update 22.03.2023: Fondatorul companiei partenere a părăsit compania. Contul de Twitter al companiei rămâne neactualizat.)

Comunicatorii de știință pot cădea foarte ușor în capcana unor informații care par științifice, dar nu sunt. Care este diferența între un rezultat științific care este prezentat bine și atrăgător către publicul general și o știre despre o invenție senzațională și câștigătoare de aur de la salonul de la Geneva? De ce sunt privite cu seriozitate declarațiile unui cercetător care spune că pe Marte ar putea fi apă, dar sunt luate în derâdere declarațiile cuiva care spune că mașinile vor circula cu apă?

Acest text se dorește a fi un instrument de evaluare de bază a unei informații, pentru a decide dacă este suficient de credibilă pentru a fi transformată fie într-un subiect de comunicat de presă (de către un birou de presă), fie un articol (pentru jurnaliști).

Explicațiile provin din experiența mea, cu mențiunea că, pe lângă aceste reguli de bază despre care vorbesc aici, merită intrat și în detaliu spre criterii mai nuanțate și promit că această postare va avea și o a doua parte.

Voi exemplifica ideile pe marginea știrii legate de predicția cutremurelor, pentru că este un caz interesant: poate fi pseudoștiință, poate că nu. Am să spun, la final, și ce aș fi făcut eu în aceeași situație și cum s-a comunicat pe același subiect în Science.

Dar acum, cele trei filtre prin care trec eu informațiile din știință.

  1. Să provină de la o persoană / instituție credibilă
  2. Să provină dintr-un studiu
  3. Să fie verificate independent, în caz de dubii

Să le luăm pe rând.

Ce înseamnă „persoană / instituție credibilă”?

În general, sursele instituționale – însemnând universități, instituții de cercetare sau companii — pot fi considerate credibile, atâta timp cât este luat în considerare bias-ul lor și intenția lor de a se promova. În domeniul cercetării, mai multe instituții și-au luat un serios rolul public de furnizori de informație științifică de calitate și poate promovarea contează mai puțin, în cazul companiilor aș fi mai sceptică și aș adăuga un mecanism de verificare a informației. De asemenea, o știre care provine de la un birou de presă înseamnă că ar fi trebuit să treacă prin filtrele unor comunicatori experimentați și care nu își permit să transmită informații distorsionate.

O persoană credibilă înseamnă că persoana care emite informația principală trebuie să fie expertă în domeniul său. Pentru informațiile din știință, asta ar însemna să fie citată munca unui cercetător reputat, cerința minimă fiind să aibă interese demonstrate pe acel domeniu (proiecte de cercetare, articole științifice, conferințe sau curs pe tema respectivă). Aici am simplificat, există și o ierarhie și „scoruri” ale cercetătorilor, iar unele persoane sunt mai în măsură decât altele să vorbească despre un subiect, dar voi intra în detalii altă dată. Deocamdată este suficient: să fie o persoană care vorbește despre munca sa.

Cum a fost în cazul știrii despre prevenirea cutremurelor? Informația pare a fi provenit dintr-o sursă credibilă: Universitatea Politehnica București este de prestigiu, iar rectorul ei este cu siguranță în măsură să fie considerat credibil. Dar la o analiză mai atentă, observăm că rectorul nu își reprezenta specializarea, având formare în inginerie economică, ci doar instituția; informația, deși a fost publicată și pe site-ul instituției, a avut inițial drept sursă un interviu pentru Agerpres de la o conferință organizată de UPB împreună cu o companie privată (Ionoterra). Explic imediat de ce acest lucru ar trebui să ridice semne de întrebare.

Ce presupune să provină dintr-un studiu?

Chiar și persoanele sau instituțiile credibile pot fi privite cu circumspecție, atunci când emit mesaje fără să menționeze clar de unde provine informația. Este rezultatul unui proiect de cercetare? În ce a constat proiectul și cine l-a finanțat? Rezultatele sunt confirmate prin publicații în articole științifice? În ce reviste au apărut? Au fost prezentate la o conferință? Cu ce ecou?

E important ca o informație științifică să fi fost inițial publicată într-o revistă – cu cât mai bine cotată, cu atât mai credibilă informația. De ce? Pentru că publicarea unor rezultate într-un jurnal înseamnă că acele rezultate, felul în care s-a ajuns la ele, eventualele greșeli de raționament au fost văzute de alți cercetători din domeniu, prin sistemul de peer review. Cu alte cuvinte, în jurnalele științifice nu apar articolele automat, imediat ce au fost trimise, ci sunt analizate, evaluate, de multe ori modificate și abia apoi publicate.

Din nou, și aici există „clasamente” ale credibilității jurnalelor științifice, scoruri de impact și alți factori despre voi vorbi într-o postare separată. Și încă ceva: nu de puține ori, s-a dovedit că inclusiv reviste foarte mari au publicat rezultate false și nu există o garanție infailibilă, dar astfel de cazuri sunt extrem de rare. Ca regulă generală, un jurnal științific respectabil va publica doar rezultate verificate.

Cum se aplică asta în cazul știrii despre prevenirea cutremurelor? Informațiile prezentate nu au avut la bază un studiu, ci prezentarea companiei Ionoterra care promite că are tehnica necesară. Pe site-ul companiei se găsește o explicație a tehnologiei, precum și o descriere a predicțiilor și monitorizărilor făcute de la un laborator al Universității din Bălți. Există referințe la câteva studii publicate ale unuia dintre fondatori, Nathan Blaunstein, dar așa cum spuneam mai sus e important de văzut ce revistă a acceptat publicarea lor. În cazul studiului citat primul pe site, este vorba de un articol din 2009 din revista Physics and Chemistry of the Earth Parts A/B/C, o revistă aflată, ca scor de impact, undeva mai jos de mijlocul clasamentului jurnalelor științifice din domeniu. Mai mult de atât, articolul era slab citat de către alți cercetători, dar chiar și o parte din cei care au făcut referință la studiu s-au declarat sceptici.

Chiar și așa, știrea ar îndeplini, formal criteriul. Există niște rezultate în cercetare care ar susține această tehnică, pe care o revistă a acceptat să le publice acum zece ani. Mai departe.

Ce înseamnă verificare independentă?

Inclusiv în cadrul birourilor de presă ale instituțiilor de cercetare, există un proces de evaluare a unei informații, din punctul de vedere al atractivității ei pentru public, dar și a ceea ce poate fi sau nu comunicat: putem spune că suntem „primii” care? Putem spune că este „o premieră”? În cadrul redacțiilor de știință, jurnaliștii de obicei mai cer o părere. Cui? Unei alte persoane din domeniu, de la o altă instituție decât cea de la care provine informația. În România nu este deocamdată o practică să se verifice informația de la un cercetător cu o sursă independentă, dar motivul nu este comoditatea jurnaliștilor, ci faptul că nu există o cultură a transmiterii de noutăți din cercetare spre public.

Cum se poate găsi un cercetător din același domeniu, dar independent? O modalitate simplă este să cauți experți din aceeași zonă de la alte universități / instituții de cercetare. O altă modalitate este să vezi ce alte articole științifice a publicat persoana pe aceeași temă și cine le-a citat. Probabil că persoanele care au făcut referință la o muncă anterioară a cercetătorului sunt în temă și sunt în continuare la curent cu ceea ce face.

Revenim la cazul știrii despre prevenția cutremurelor. Dubiul era aici evident și ar fi trebuit să declanșeze imediat precauție în comunicare, mai ales din partea celor care au emis mesajul (universitatea). Cred că jurnaliștii și-au făcut treaba și au cerut încă un punct de vedere, dar probabil că nu l-au primit la timp. Dovadă este că drept răspuns la numeroasele solicitări, câteva zile mai târziu (foarte târziu în termeni de presă) Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Pământului (INCDFP) a emis un punct de vedere oficial — ceea ce reprezintă un caz foarte rar în termeni de diplomație instituțională.

Apreciem și respectăm preocupările oricărei entități publice sau private de cunoaștere și caracterizare a unor fenomene naturale, dar recomandăm celor care fac astfel de afirmații, să manifeste o atitudine responsabilă în ceea ce privește elaborarea și difuzarea în spațiul public a unor rezultate bazate pe experimente nevalidate și/sau măsurători și date parțiale sau nerelevante care pot genera panică în rândul populației.

Cum se putea comunica mai bine?

Problema este bine identificată în acea reacție de la INCDFP: într-adevăr, și companiile private, și instituțiile de stat, au libertatea să investigheze; dar a comunica ceva înainte de rezultat este o atitudine riscantă și care, în cazul acesta, a făcut mai mult rău decât bine imaginii Universității.

M-am întrebat și cum aș fi reacționat eu, în locul comunicatorilor. Comunicarea științei este un domeniu la început și nu funcționează atât de simplu precum comunicarea despre șosete sau băuturi răcoritoare. Este încă nevoie de formare și conștientizare, de la comunicatori la profesori, jurnaliști și pentru cei aflați în poziții de decizie. (Aici se poate vedea ce am făcut eu până acum pentru asta)

Strict vorbind, informația a fost transmisă corect: s-a anunțat un parteneriat, nu un rezultat. Este vorba despre o companie care spune că are tehnica necesară, Universitatea nu garantează că funcționează. Chiar tehnica în sine este una pe care a încercat-o și Agenția Spațială Europeană, deci nu o invenție trăsnită. Cu toate acestea, rezultatul a fost opus celui intenționat.

Chiar dacă toate informațiile erau corecte din punct de vedere tehnic, tot aș fi sfătuit, insistent, să se comunice public doar după ce există rezultate concrete și verificate. Asta ar fi însemnat pe termen scurt ratarea unei oportunități de imagine, dar pe termen lung păstrarea credibilității. O strategie alternativă este să transmiți în public o imagine de „Universitate antreprenorială” care este dispusă să își asume riscuri mari și să investigheze în mod asumat idei care par inițial ciudate, asemenea unui start-up exotic. Dar pentru asta este nevoie de intenție și strategie de a comunica în acest fel, ceea ce în mod evident nu a fost cazul acum.

Vă spuneam că aceste tatonări pe marginea schimbărilor în ionosferă nu sunt atât de trăsnite și că s-a mai abordat această idee. Cum s-a comunicat pe același subiect în Science? Can electric signals in Earth’s atmosphere predict earthquakes? Mult mai nunațat, cu numeroase precauții, opinii pro și contra.

Poate că peste un an tehnologia companiei se va dovedi un succes pe care cercetarea mainstream nu l-a prevăzut. Ar fi fost (și va fi) o poveste excelentă. Vom citi despre asta, cu siguranță, pe prima pagină din New York Times, inclusiv despre Universitatea Politehnică București, al cărei pariu va fi fost câștigător. Spusă prea devreme, a fost însă o glumă.

  1. Excelente observații critice despre cum ar trebui transmise și recepționate subiectele științifice. Mai ales când jungla de ”fake news” e-atât de ”contaminantă”… Pe această temă aș menționa, cu același entuziasm din vremea studenției veacului trecut, cele spuse de regretatul savant chimist Costin Nenițescu: ”Ca să transmiți știință, trebuie să fii tu însuți creator de știință, sau cel puțin să te străduiești să fii”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *